REFLECȚII | Părintele Savatie Baștovoi: Taina Preoției și rolul duhovnicului ca mijlocitor în Biserica lui Hristos

În aceste zile, în mai multe cercuri, se discută despre preoție. Despre rostul și sensul preoției în Biserică. Despre temeiul și legitimitatea preoției în epoca Noului Legământ, când harul s-a revărsat peste tot trupul botezat și pecetluit cu mirul Sfântului Duh.

Această polemică este veche și nu a încetat niciodată. Există două extreme ale acestei neînțelegeri: cea romano-catolică, unde nimic nu este cu putință fără preot, nici măcar iertarea păcatelor; și cea protestantă unde totul este cu putință fără preot, drept urmare, preoția a fost respinsă ca ceva expirat pentru Noul Legământ. Fiecare folosește citate biblice pentru susținerea celor două extreme, greșite amândouă.

Ortodoxia păstrează rostul liturgic al preoției, lăsând cele duhovnicești și tainice ale legăturii fiecărui om cu Dumnezeu să fie judecate de cei cu adevărat văzători.

De pildă, în obștile unor mari sfinți ca Antonie sau Pahomie, unde se nevoiau zeci de mii de monahi, preoția era o foarte mare raritate. Călăuzitorii acestor mari obști, sfinții Antonie sau Pahomie nu au fost hirotoniți. Aceeași tradiție s-a păstrat și pe Athos până azi, unde mari stareți, cum sunt sfinții Paisie Aghioritul sau Iosif Isihastul, nu au fost preoți, deși erau peste preoții care le erau ucenici în obște.

Practica hirotonirii călugărilor a fost introdusă de Sfântul Vasile cel Mare cu scop strict de a sluji liturghia pentru împărtășirea obștii. Până la acea vreme, în mănăstiri nu erau preoți, ci, periodic, era chemat un preot mirean să îi împărtășească. Așa s-a întâlnit și Maria Egipteanca cu Sfântul Zosima taman când acesta avea împărtășanie la el pentru împărtășirea călugărilor.

Această rânduială era prevăzută și de canoanele care considerau călugăria incompatibilă cu preoția, deoarece prima este chip al umilinței și pocăinței, iar a doua chip al vredniciei și cinstei.

Multă vreme canonul care interzice intrarea mirenilor în altar se aplica și călugărilor, căci călugării nu au fost niciodată considerați clerici și nici aflați într-o treaptă de vrednicie sau cinste. Dimpotrivă, interzicerea intrării mirenilor în mănăstiri se făcea nu pentru că monahii s-ar fi smintit, ci invers, ca mirenii să nu se smintească.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că lucrarea pocăinței are etape cumplite, când omul se află într-o stare asemenea cu nebunia, rătăcind, plângând sau urlând, căzând de istovire și adormind pe pământ, arătări care pot sminti pe mireanul care vede pentru prima dată așa ceva. Unii monahi se pot bate între ei, cum vedem la Sfântul Pimen cel Mare, alții pot fi surprinși beți după o depresie, alții prea veseli – toate acestea pot fi în drumul spinos al pocăinței pe care îl aleg cei care vor să se mântuiască. Acești oameni nu sunt născuți cu vreo vocație diferită de a tuturor creștinilor și nu au în fața lui Dumnezeu de dat alte răspunsuri, mai mari, decât cele pe care le vor da toți cei botezați. Dacă oamenii ar citi ce făgăduințe presupune botezul, nu ar mai judeca monahii, căci ar afla că sunt datori cu aceeași pocăință și vor merge la Același Judecător.

Preoția, așadar, este o cinste prin faptul că un om este luat și făcut mâini și gură ale lui Hristos la Masa de Taină ce se jertfește pururea și niciodată nu se sfârșește. Ioan Gură de Aur spune că, de ar fi ca preoții să fie aleși după vrednicie, nu ar avea cine să boteze oamenii. Nu există om vrednic să se apropie de această Masă a Jertfei și asta se spune în toate rugăciunile preoțești.

Nu există preot care să nu fie măcinat periodic de gândul la propria nevrednicie și dorința de a nu mai sluji de frica osândei. Această conștiință i-a îndemnat pe mari sfinți, precum Grigore Teologul sau Isaac Sirul, să se abțină de la a sluji cele sfinte.

Noi știm că suntem nevrednici și că Hristos sfințește și binecuvintează în locul nostru, iar noi suntem doar mâini și gură pentru a face cele nevăzute văzute și cele de nerostit rostite, pe înțelesul tuturor.

În aceeași logică prin care se respinge rostul unei preoții și al ritualurilor liturgice, unii resping și rostul întrupării lui Hristos ca fiind ceva sub demnitatea unui Dumnezeu atotputernic ce ar fi trebuit să mântuiască lumea printr-un gest spiritual. Dar iată că Dumnezeu Se face Preot și Se lasă jertfit pe cruce în ritualul mântuirii noastre. Asemenea și noi continuăm preoția văzută și ritualică pentru un scop spiritual, căci avem un Dumnezeu care S-a întrupat.

Este nevoie de această slujire pentru ca omenirea să nu petreacă în fantezii despre legătura cu Dumnezeu, nu poate Biserica să se transforme într-o sectă de aiuriți unde fiecare poate amesteca pâine cu vin și să spună că asta e Trupul și Sângele Domnului.

Din acest motiv există oameni aleși din mulțime, unși cu Duh Sfânt prin punerea mâinilor și arătați Bisericii ca atare. Rostul lor este să aducă jertfa la altar, acesta este harul primit și niciun alt dar nu se revarsă prin hirotonie dacă nu este râvnit și dobândit prin lucrarea virtuților.

Preotul nu devine nici mai sfânt, nici mai învățat, nici mai bine-vorbitor, nici mai văzător, nici cu mai mare îndrăzneală la Dumnezeu, dacă nu are daruri din naștere și dacă nu le agonisește și pe cele ce se dobândesc prin lucrarea virtuților. Așa se explică paradoxul că poți fi preot și să rămâi la fel de neinteresant și de necunoscător ca și până la hirotonie.

Autor: Ieromonah Savatie Baștovoi