E firesc să îi iubim pe cei de o potrivă cu noi, de o limbă cu noi. Iubirea aceasta este una firească, ceva ce ține de instinctul de conservare a speciei, de supraviețuire. Ea se regăsește la toate popoarele, indiferent de credință. Și apostolul Pavel își iubea neamul și era gata să fie anatema doar ca să se mântuiască toți iudeii (Epistola către Romani, cap. 2) cu toate acestea, nu s-a lăsat înduplecat de vechile credințe și obiceiuri ale neamului său, ci a crezut în Hristos și a murit pentru El.
Nu avem nicăieri în Noul Testament vreo poruncă să ne iubim neamul, să murim pentru neam. Nici măcar pentru poporul ales al lui Dumnezeu nu suntem chemați să murim. Avem în schimb niște lămuriri, date de Însuși Hristos, despre cum se cade a ne iubi familia și prietenii. Hristos spune: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?” (Matei 5, 46-47).
Iată că neamurile sunt date ca exemplu negativ, ceva nedemn de urmat. Iubirea neamurilor este sinonimă cu iubirea păcătoșilor.
Hristos ne cheamă la iubirea desăvîrșită: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău, iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 43-44). Aceste îndemnuri sunt adresate iudeilor, adică poporului ales, ca o desăvârșire a poruncilor veterotestamentare care presupuneau răzbunarea ca metodă de corecție.
Tema iubirii vrăjmașilor este una centrală în Noul Testament, fiind încununată de rugăciunea pentru ucigașii Săi pe care Hristos o face pe Cruce. Atât în Evanghelia de la Matei, cât și în cea de la Luca, lucrurile sunt atât de clar lămurite în acest sens, încât nici o altă interpretare nu poate fi dată acestor îndemnuri Hristice.
Suntem chemați să fim mai mult decât neamurile care își iubesc familia, prietenii și binefăcătorii. Sfântul Vasile cel Mare ne spune să ne nevoim ca să îi iubim pe toți oamenii la fel: să iubim pe bătrân ca pe părinții noștri, pe orfan ca pe copilul nostru, iar pe cel pentru care simțim repulsie să ne străduim să-l câștigăm cu iubirea noastră.
Oamenii cu iubire desăvârșită sunt rari, de aceea exemplele noastre trebuie să fie Hristos și sfinții. Majoritatea suntem mânioși, nemulțumiți, răzbunători și grabnici în a ne îndreptăți răutatea. Dar pentru noi a venit Hristos, noi suntem bolnavii pentru care a venit Doctorul, noi suntem păcătoșii pentri care a murit Mântuitorul.
Să începem prin a nu participa cu mânia și energiile noastre la războaiele de cuvinte care se duc chiar aici, pe internet. Să ne abținem de la osândire și judecăți în discuțiile casnice. Să ne rugăm pentru cei care ne-au făcut vreo nedreptate și să ascundem sub mormântul tăcerii toate faptele noastre bune.
Doar așa vom cunoaște roadele credinței și vom întrevedea zorii iubirii Dumnezeiești în sufletele noastre.
Autor: Ieromonah Savatie Baștovoi
