BINE DE ȘTIUT, cu Victor Tănase | Cursa săptămânilor în istorie. Cum ne împărțim timpul 

În zilele noastre, viața cotidiană fără împărțirea în săptămâni este inimaginabilă. Ne ajută la construcția agendei, ne îmbogățește și ne diversifică anul, dar, totodată, ne înspăimântă, ca percepție, când te gândești că o viață de om durează doar până la 4500 – 5000 de săptămâni.

Totuși, în timpuri mai vechi, precreștine, săptămânile fie nu existau, fie erau împărțite în 10, în 8 sau cinci zile, însă nicidecum așa cum știm azi. Forma de șapte zile o avem încă din Vechiul Testament, din Cartea Facerii, scrieri sfinte nu doar ale creștinilor, dar și ale evreilor. Acolo ni se spune că Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile, iar în a șaptea zi s-a odihnit, adică de Sabat, pronunțat Shabat în ebraică.

Ulterior, în lumea creștină, s-a făcut o tranziție. Ziua de odihnă a Shabatului fiind înlocuită, iar aici meritul aparține împăratului Constantin cel Mare, cu duminica, ziua care până chiar în Evul Mediu a fost prima în săptămână. Noi astăzi o percepem ca ultima zi a săptămânii, însă evangheliile ne spun clar că Mântuitorul Hristos a înviat în cea dintâi zi a săptămânii, pentru că atunci se ținea încă această săptămână ebraică.

Cât despre numele românești ale zilelor săptămânii, acestea sunt de proveniență latină, fiind asociate planetelor ce erau cunoscute la acel moment și zeilor din mitologia romană.

Așadar, Luni e ziua Lunii, Marți – a zeului Marte, Miercuri e dedicat lui Mercur, Joi – lui Jupiter, Vineri – lui Venus. În cazul Sâmbetei a rămas denumirea Sabatului biblic – Dies Sabbatti, ziua de odihnă a vechilor creștini. În latină se numea Saturnis, adică Ziua zeului Saturn. Iar duminica, cea care inițial la romani era consacrată Soarelui, conform tradiției creștine, a fost denumită în Dominus dies, adică „Ziua Domnului”.  

În lumea anglo-saxonă și cea germanică există cam același parcurs logic, însă cu excepții locale. De exemplu, dacă luni, Monday, rămâne ziua dedicată lunii, atunci alte zile, precum Wednesday, Thursday sau Friday, sunt dedicate zeului Wodan, cunoscut și ca Odin, zeului tunetului Thor și zeiței Freya, cea care i-a fost soție lui Odin. Saturday și Sunday au rămas în formula veche precreștină – dedicate lui Saturn și Soarelui.

Construcția pentru popoarele slave este un pic mai ușoară și mai aproape de cotidianul pe care îl aveau aceste populații. De exemplu, pentru slavii vechi „неделя” era duminica, ziua în care se odihnește, ulterior fiind denumită în „воскресенье”, adică dedicată Învierii. După care avem „понедельник”, prima zi după „неделя”, „вторник” este a doua zi, „среда” semnifică mijlocul săptămânii, „четверг” este a patra zi, пятница – a cincea, iar „суббота”, tot a rămas ca ziua Sabatului biblic.

Cam aceeași logică o avem și pentru limba maghiară, care a împrumutat unele denumiri de la slavi, dar cu mici excepții. Luni este Hétfő, ceea ce înseamnă început de săptămână, celelalte zile provin din numerotarea în raport cu duminica. Avem „kedd” pentru marți, adică a doua zi, și împrumuturile slave: „szerda” pentru miercuri, „csütörtök” pentru joi, „péntek” pentru vineri, sâmbăta este „szombat”, și, cel mai interesant, duminica în maghiară este „vasarnap” și nu face trimitere la Ziua Domnului, ci la „zi de piață”.

Și greaca are un specific al ei. Punctul de pornire rămâne tot duminica, ce este denumită Κυριακή (Kyriakí), adică Ziua Domnului, însă lipsește formula pentru luni cunoscută limbilor latine și slave, celelalte zile fiind numerotate imediat după duminică. Adică luni e Δευτέρα (Deftéra), ceea ce înseamnă „a doua zi” și tot așa mai departe pentru marți, miercuri și joi. Vineri e Παρασκευή (Paraskeví) ceea ce înseamnă o pregătire pentru rânduieli religioase și pentru Sabatul biblic și cuvântul care a dat naștere la români a numelui propriu de Parascheva, drept cinstire pentru Sfânta Vineri.

Așa că, nu uitați, în lucruri banale trăite zilnic și peste care sărim rapid din cauza rutinei se ascund istorii interesante și tradiții milenare.