BINE DE ȘTIUT, cu Victor Tănase | Patimile Mântuitorului Iisus. Răstignirea și exemplul suprem al iertării

Suntem în Vinerea Mare sau cea a Patimilor lui Iisus Hristos, cea mai neagră zi din an pentru creștini care ne amintește de judecata, schingiuirea, răstignirea și moartea pe cruce a Mântuitorului, confirmate de istorici și descrise în evanghelii.   

 După intrarea în Ierusalim și după răpirea din Grădina Ghetsimani în urma sărutului trădător al lui Iuda, Iisus Hristos, în vârstă de 33 de ani, ajunge în fața unei judecăți nedrepte. Era al doilea deceniu de domnie la Roma a împăratului Tiberiu. Ne-o demonstrează și Evanghelia după Luca, unde se spune că misiunea lui Hristos începuse în al 15-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar. Era creștină a început să fie numerotată secole mai târziu, atunci fiind utilizate formulele anilor după consuli, la romani, sau, mai rar, de la întemeierea Romei, care coincidea cu anul 786.

Iudeea se afla atunci într-o tranziție. Nu era nici independentă, dar nici provincie romană cu acte în regulă. Prefectul regiunii era Pilat din Pont, un personaj istoric adevărat menționat și în Crez. Un om corupt, care nu prea îi suferea pe evrei și care, totuși, a încercat să-l scape pe Hristos de la moarte. Chiar dacă era un dregător ce s-a dedat la multe rele, avea nedumeriri sincere față de învinuirile ce i se aduceau lui Hristos, care devenise extrem de popular în regiune.

Chiar și așa, pentru administrația romană Iisus nu era niciun pericol, mai ales că prin misiunile sale nu a încălcat orânduirea, s-a manifestat exemplar și chiar își îndemna susținătorii să-i dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, prin asta vrând să facă o distincție între obligațiunile civile și cele spirituale față de Dumnezeu. Problema mare era în clanurile și conducătorii locali, cei care vedeau în Mântuitor o piedică enormă pentru schemele lor, în special cele financiare. Amintiți-vă doar de alungarea negustorilor din Templu.

Chiar și pentru acele vremuri, Mântuitorul nu era un sectar, el propovăduia adevăruri universale și, apropo, era un evreu ce respecta normele legii iudaice, însă pe care intenționa să o redefinească. Dintre clanurile care îl voiau învins erau fariseii, partida cea mai populară, cei care erau adepții normelor pe care le respectau „ad litteram”, fără să înțeleagă ce înseamnă, iar pentru această ipocrizie Hristos îi demasca de fiecare dată. Erau preoții, supărați pe Iisus pentru faptul că le mută oamenii de sub ascultare, mai sunt zeloții, un fel de revoluționari ai vremii, care se opuneau ocupației romane, și care nu puteau accepta că Hristos îi refuză în rebeliunea lor. Mai erau și saducheii, acei nobili ai timpului, extrem de conservatori, colaborau cu romanii, dar puneau accent pe Templul din Ierusalim și nu credeau în Învierea morților.

Așadar, cum spuneam, după reținerea din Ghetsimani, acolo unde este prins de miliția Templului, atenție nu de romani, aceștia doar și-au dat acordul, Iisus este dus mai întâi în fața preoților și a arhiereilor, ceea ce denotă că ei dețineau un control efectiv. După care se ajunge și la pretoriul lui Pilat, acolo unde prefectul nu vede nicio vină. Clanurile preoțești și fariseii îi reamintesc însă despre așa-zisa amenințare politică a lui Hristos și că El este cel care vrea să restaureze regatul, lucru ce nu va da bine la Roma. Mântuitorul, însă, nu o dată le-a precizat că împărăția Sa nu e din lumea asta. Oricum, această afirmație este folosită pentru a-l condamna, fariseii amenințându-l, paralel, pe Pilat că dacă nu dă curs solicitărilor lor vor merge cu jalba la Tiberiu, unde îl vor turna că susține un uzurpator.

Pilat mai folosește un tertip și încearcă să-L mai scape de la moarte, după obiceiul ca de Paște să fie eliberat un întemnițat. Pusă să aleagă între Hristos și Baraba, mulțimea, ațâțată de preoți, cere însă eliberarea tâlharului și răstignirea lui Iisus. 

Pus la zid, Pilat recurge la gestul simbolic de spălare a mâinilor înaintea tuturor iudeilor spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră! Răstigniți-L”, iar mulțimea i-a răspuns aclamând: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” 

Tocmai această reacție a fost de-a lungul istoriei, începând și cu Imperiul Bizantin, motivul principal pentru antisemitism și cam de atunci li se trage evreilor șirul de prigoniri. Faptul că ei nu știau că Îl condamnă la moarte pe Fiul lui Dumnezeu nu-i exonerează de vină, însă nu trebuie să omitem cuvintele lui Iisus: Părinte, iartă-i pe ei că nu știu ce fac. Adică într-o lume a iubirii este exclus să te pretinzi un bun creștin și să ai atitudini de ură, inclusiv de neam.

Așadar, Iisus este dat pe mâna centurionilor romani, niște băieți duri. Au loc bătăi groaznice, biciuiri, I se pune cununa de spini și I se schimbă haina în una roșie, după care pornește pe Drumul Crucii, reconstituit până acum de creștini. Evident, nu este tocmai traseul istoric, dacă să ținem cont cum arăta Ierusalimul acum două milenii. Este o creație simbolică din secolul al XVI-lea inspirată de la Francisc de Assisi, un sfânt al Bisericii Catolice. Până la urmă, un credincios nu are nevoie să i se dovedească ceva că e veridic sută la sută, iar cel fără de credință și care contestă acest lucru nu are de ce să se căznească în insistența contrariului său.

Astfel, în Vinerea Neagră, Iisus va ajunge pe Golgota, pe Dealul „Căpățânii, unde este răstignit între doi tâlhari cu atitudini total diferite. Cel din stânga va face ironii și îi va cere să-l dea jos de pe cruce, iar cel din dreapta dă dovadă de o profundă judecată umană. Recunoaște că a ajuns pe cruce după ce a comis o nedreptate și se arată indignat de ce Iisus, fără de vină, stă între ei. Întorcându-se spre Mântuitor nu l-a rugat să îl scape, ci să-l ajute: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția ta. Astfel, recunoscându-I nevinovăția și dumnezeirea, se învrednicește de mântuire, fiind primul creștin intrat în Rai.

După ce Iisus Și-a dat duhul pe cruce, se cutremură pământul, se rupe catapeteasma templului în două și este eclipsă de soare, actul simbolic că este mare supărare. Trupul Său nu este îngropat, pentru că vorbim de o zonă cu sol pietros, ci dus într-o peșteră dintr-o stâncă și este lăsat sub pază. Urmează Sâmbăta, o zi de deznădejde, iar în a treia zi a venit Învierea, forma maximă a iubirii și a iertării.