BINE DE ȘTIUT, cu Victor Tănase | Relația românilor cu statul și drumul lung de la supus la cetățean

Când românii au devenit cetățeni? În sensul modern al cuvântului, cetățenia a apărut abia în secolul al XIX-lea prin Codul Civil al Principatelor Unite, în 1865. În Basarabia, însă, ca parte a Imperiului Rus, acest statut a fost introdus și mai târziu. Calitatea de „grajdanin”, adică cetățean, apare abia în perioada primului război mondial. Până atunci, pe lânga rangurile nobiliare și cele țărănești, pentru locuitori era folosit cuvântul de „obîvatel”, adică om de rând, un fel de eufemism pentru supusul de cândva. 

În limba rusă și, în general, în Imperiul Rus cuvântul de cetățean a fost introdus de poetul și diplomatul Antioh Cantemir, fiul cel mic al domnitorului român Dimitrie Cantemir. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, țarul Pavel I a interzis, însă, utilizarea acestui statut, văzându-l ca o influență în exces a lumii occidentale. 

În limba română, cuvântul evident că este unul vechi și nu reprezintă altceva decât locuitorul unei cetăți, preluat din latinescul „civitas”, termen păstrat în toate limbile romanice și preluat de unele limbi germanice și albaneza. Cetatea, la origine, a fost o fortăreață. Peste secole, cu acest termen a început să fie denumite și așezările urbane, în limba italiană având cita, în franceză cite, iar în spaniolă ciudad. Noi, românii, însă, în timpul îndelungatei conexiuni cu maghiarii am preluat pentru așezările urbane, necunoscute nouă până atunci, denumirea de oraș – derivatul unguresc „varos”, iar cetatea a rămas cu sensul cel vechi unic de fortăreață.   

Chiar dacă cetatea a existat din cele mai vechi timpuri, locuitorii țărilor române nu erau „cetățeni” în evul mediu, ci supuși ai domnului. Juridic, domnitorul sau voievodul era un fel de proprietar suprem al întregului pământ sau cum scria Dimitrie Cantemir: „Toată Moldova era moștenirea domnului”. În perioada medievală, clasa dominantă în ierarhia socială era cea a boierilor, lucru ce era recunoscut prin hrisov domnesc. Aceștia erau împărțiți în dregători, jupâni, bani, curteni, juzi, și se bucurau de cele mai multe privilegii. Urmau episcopii și preoții, care avea dreptul să se implice în treburile țării și de a judeca anumite procese. 

Pe scara ierarhică mai veneau orășenii, adică târgoveții, după care, cei mai numeroși, țăranii. Aceștia erau, de exemplu, răzeșii, care apar în actele moldovenești încă din secolul al XVI-lea. Același Dimitrie Cantemir îi plasa pe răzeși, care erau niște țărani liberi cu moșie, dar cu un șir de obligații și taxe în fața curții domnești, după boieri și curteni. Urmau țăranii aserviți, cei dependenți direct de boieri, domn sau mănăstiri și care puteau fi vânduți doar odată cu moșia, și robii, în special romii, adică țiganii, și tătarii. Stăpânii robilor nu aveau dreptul de viață și de moarte asupra lor, aceștia având dreptul, de exemplu, să se căsătorească, însă puteau fi vânduți și separat de moșia pe care o lucrau. 

Treptat la toată această contrucție socială s-a renunțat definitiv la mijlocul secolului al XIX-lea, când locuitorilor din Principatele Unite li s-a dat cetățenie, care se acorda din 1866 prin lege și era legată de religia creștină, abia peste 12 ani se începe și acordarea locuitorilor de alte confesiuni, inclusiv evreilor. 

Dobândirea cetățeniei era guvernată, în linii mari, de principiul „dreptul sângelui”. Modul de dobândire era, în primul rând, prin naștere, după care prin naturalizare, căsătorie sau repatriere. Statutul îl pierdeai doar dacă erai naturalizat într-o altă țară sau dacă, de exemplu, alegeai o funcție publică sau intrai în serviciul militar al altui stat fără autorizarea legală a patriei tale. Așadar, atât în perioada medievală, cât și acum 150 de ani, un locuitor născut în țările române și care nu intra în vreo ilegalitate, nu putea fi lipsit, din punct de vedere juridic, de ceea ce numim azi cetățenie.