Știți care-i singura veste bună în urma „deciziei istorice”, care, iată, va aduna astăzi lumea bucuroasă în spatele gardului metalic de la Președinție? Că, odată cu începerea negocierilor de aderare la UE, ar urma să fie deblocate niște fonduri, care ne-ar putea salva de foame și frig și chiar ne-ar permite să ne mai și cârpim, pe ici-colo, izmenele rupte care ne acoperă goliciunea.
Altfel spus, am putea primi niște bani, cam greu de absorbit, e adevărat, dar, cel puțin, pe degeaba, de această dată, nu cu împrumut, ca până acum.
Că, în rest, perspectiva noastră europeană rămâne la fel de cețoasă, nu doar din cauză că avem la conducere niște inapți, care nu-s capabili nici măcar să păstreze intact ceea ce există, nemaivorbind să construiască ceva, ci și pentru că însăși Uniunea Europeană, ca entitate politico-juridică, scârțâie astăzi din toate încheieturile și ai impresia că, din clipă în clipă, riscă să crape și să se facă praf.
Chiar și modul în care s-a luat „decizia istorică” trădează o vulnerabilitate tot mai pronunțată a elitelor care conduc acest colos, față de provocările vremii. Haos, o lipsă totală de previzibilitate, încălcări pe față a propriilor norme și reguli, mult formalism și aproape deloc substanță, gălăgie, isterie, grabă, stângăcie… Ca un bătrân care simte că-i vine sfârșitul, dar el refuză să accepte realitatea și-și face planuri fantasmagorice pentru viitor și încă mai și aleargă împiedicat fără nicio noimă.
Or, problema cea mai mare, care pune sub semnul îndoielii capacitatea UE de a rezista, este prăpastia tot mai adâncă ce desparte sistemul birocratic european de populațiile țărilor membre, încât ai impresia că între cele două tabere nu mai există nicio șansă de comuniune. Două lumi separate și cu agende proprii, care nu doar că nu se suprapun, ci chiar se anulează reciproc.
Această situație îmi amintește de Uniunea Sovietică, din a doua jumătate a anilor 80, când totul se schimba și se surpa, iar lumea devenea tot mai nervoasă și nerăbdătoare, în timp ce elitele conducătoare, bătrâne și senile, trăiau într-o lume paralelă și vorbeau despre lucruri care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu așteptările și dorințele norodului.
Culmea e că, astăzi, tot ce fac birocrații amețiți de pe la Bruxelles și din tot felul de cancelarii parcă ar avea scopul în sine să enerveze lumea. Oamenii cer carne, primesc în schimb gândaci, vor căldură și confort, li se spune să umble nespălați și să stea în frig, vor mașină, dar primesc în loc trotinetă, vor să-și spună păsul, li se bagă căluș în gură, vor libertate, sunt supuși unor controale aproape violente. Accesul la propriii bani – tot mai limitat, cultura – anulată, credința – călcată în picioare, educația – transformată în jocuri prostești ș.a.m.d. În plus, oamenii au ajuns să se simtă străini și discriminați chiar în propriile țări.
De celelalte obsesii ale acestor „elite”, cum ar fi sexo-marxismul lor aproape pornografic și încă și netradițional, pe care îl bagă peste tot, politicile idioate în domeniul migrației, ideile „mlăștinoase” care cică ar avea menirea să salveze clima și alte tâmpenii generate de tărtăcuțele lor „progresiste”, nici nu are rost să discutăm – au început să irite lumea într-atât, încât atmosfera devine de-a dreptul explozivă.
Cât mai poate dura această situație? Aveți impresia că cineva dintre ei conștientizează riscurile? Or, chiar dacă admitem că se apucă ei, în ultimul ceas, să facă o „perestroikă”, nu va avea ea oare același final ca în cazul URSS?
Apropo, au apărut zilele acestea câteva sondaje de opinie realizate în rândul cetățenilor unor țări europene, despre așa-numita extindere a UE. Întrebarea viza direct decizia de a primi Ucraina, R. Moldova, Muntenegru și încă nu știu care țară în rândurile „marii familii europene”, iar vocea poporului a sunat deloc încurajator pentru noi. În nicio țară în care s-au făcut astfel de sondaje, nu a existat o majoritate clară care să spună „da” (cu excepția României, care a spus „da” Republicii Moldova, dar știm că această atitudine preferențială are la bază altceva decât obiectivitatea, ca la Eurovision). Prin urmare, reiese că populația UE nu ne vrea, ne vrea birocrația europeană, iar în aceste condiții, ar trebui să ne întrebăm: noi cu care dintre cele două lumi vrem să fim împreună?
Acum, despre partea a doua a întrebării din titlu. Republica Moldova-i „la pachet cu Ucraina”, pe „calea integrării europene”. Dar ce se va întâmpla în cazul negocierilor (inevitabile) „de pace”, care vor urma și care par tot mai aproape? Noi vom fi și acolo „la pachet”? Că, dacă da, mă tem că nu mai apucă statul nostru, așa cum îl știm azi, „eurointegrarea”. Nici chiar dacă rezistă Uniunea Europeană.
