Mesajul premierului Dorin Recean adresat copiilor din diasporă este de o penibilitate rar întâlnită la un nivel atât de înalt. În primul rând, e o mostră de comunicare publică de cea mai joasă speță. Dar asta mai puțin contează. Ne-am obișnuit cu dezamăgirile.
În era noastră a tiktokărelei și maimuțărelii pe internet este foarte ușor să te faci de râs. Tot felul de saltimbanci și nulități se sparg în figuri, sar într-un picior, înjură, se rostogolesc, scot pe bandă rulantă filmulețe imbecile și lumea se tăvălește pe jos de râs. Cu aștia e totul clar. Au înțeles în prostia lor că există o masă de inși care consumă aceste mizerii și fac bani din asta.
E clar și cu cei care înghit acest tip de conținut dubios. Nu poți să ai prea mari pretenții de la ei. Conținut de plastic pentru minți de carton. Simbioza perfectă.
Dar ce facem cu politicienii aparent serioși, cu carte, cu facultăți, cu notorietate, cu diplome, care, având o carieră în spate, în loc să-și facă decent meseria, să fie un exemplu de conduită și de prestanță, aleg să cadă în derizoriu. Aveam alte așteptări de la premierul Recean. Nu foarte mari, dar le-am avut. Este inexplicabil cum de a acceptat să citească în fața camerei un text fără noimă. Tind să cred că ideea nu a fost a lui. Dar oare nu a fost în stare să o respingă?
În engleză există termenul vicarious embarrassment (second hand embarrassment) – un sentiment de rușine pe care îl simte o persoană atunci când o altă persoană apare într-o postură sau situație jenantă. Acest sentiment l-am avut și eu. Și nu doar eu. Iar când începe să ne fie rușine de cei care ne conduc, înseamnă că am ajuns într-un punct critic.
