
Încerc să-mi dau seama care a fost raționamentul care l-a împins pe prim-ministrul Vasile Tofan „să se arunce în gol” pe subiectul privatizării hotelului „Zarea” și chiar nu pot înțelege. Ori e o greșeală fatală de PR, ori o decizie personală absolut neinspirată, care l-a adus în ingrata poziție de a se compromite în fața mediului investițional național și regional.
Dacă tot decizi să promovezi personal privatizarea unui activ atât de important, trebuie să te asiguri că există un interes real din partea investitorilor. Măcar niște semnale clare că cineva e gata să cumpere hotelul. E la mintea cocoșului. Nu te arunci în apă dacă nu știi să înoți. Iar dacă tot o faci, pune-ți măcar o vestă de salvare.
Un prim-ministru nu poate acționa ca un agent imobiliar, care încearcă, prin toate metodele, să vândă un apartament sau o casă ca să-și poată încasa comisionul. Nu toate metodele sunt bune în asemenea situații. Sunt potrivite doar metodele care nu știrbesc din imaginea statului și din prestigiul funcției.
Funcția de prim-ministru nu este o cămașă pe care o speli după ce te murdărești. Astfel de pete nu se spală atât de ușor. Pentru că un prim-ministru este, înainte de toate, una dintre figurile centrale ale unui stat. Și cu cât această imagine e mai sobră, mai așezată, mai demnă, mai impozantă, cu atât inspiră mai multă încredere și respect.
Iar când ajungi însă să filmezi spoturi video în fața unui hotel pe care statul încearcă să-l vândă, iar licitația se încheie fără niciun ofertant, asta nu înseamnă că licitația nu o ia nimeni în serios, ci că pe premier nu-l ia nimeni în serios. Și chestiile astea, în mod normal, trebuie și pot fi anticipate. Sigur, asta numai când vezi statul ca pe stat, nu ca pe un SRL sau ca pe o societate pe acțiuni.