EDITORIAL | Unirea va fi oricum, cu sau fără voia Maiei Sandu. Pentru că altă cale, pur și simplu, nu există

Declarația Maiei Sandu cu privire la opțiunea sa „unionistă”, dar numai în cazul unui referendum, a fost primită cu ovații, mai ales în România. Presa, diverși lideri de opinie, dar și simpli comentatori „proeuropeni” de pe rețelele de socializare au provocat un val uriaș de admirație pentru această atitudine „tranșantă” și plină de „curaj”.

Impresia lăsată de această vorbă, spusă la plesneală, cel mai degrabă, i-a făcut să uite într-o clipă de toate derapajele antiromânești ale aceleiași Maia Sandu și ale ortacilor săi, de-a lungul anilor (destul de mulți deja) de „parcurs european” al Republicii Moldova.

Sigur, nu-i frumos să strici bucuria cuiva, mai ales când ea e de fapt un leac pentru sentimentul de frustrare și disconfort, pe care-l trăiesc protagoniștii, deoarece ei știu foarte bine că Maia nu-i unionistă și nici nu se topește de dragoste pentru România, dar, cu toate acestea, sunt condamnați să o susțină. Valabil și pentru „euro-unioniștii” din partea asta de Prut, care înghit și ei în sec și o votează iar și iar, chiar dacă-și iau capace la fiecare /pas/.

Așa că această declarație e un fel de ușurare pentru ei, deși, în adâncul sufletului, înțeleg și ei că motive reale de optimism (privind o potențială „emancipare românească” a Maiei Sandu și a progresiștilor ei) nu prea există.

Și, apropo, Maia Sandu nu spune asta în premieră, cum tirajează presa și comentatorii de pe rețele. A spus exact același lucru și înainte, de două sau chiar trei ori. Că ar vota PENTRU la un eventual referendum despre Unire, sugerând, totodată, tot de fiecare dată, că acesta (referendumul) oricum n-ar trece, că, vezi Doamne, majoritatea moldovenilor își dorește integrare europeană, nu unire.

Pe de altă parte, tot Maia Sandu evită ostentativ să recunoască faptul că nici ea, nici cei de până la ea nu au promovat niciodată ideea unionistă la nivel oficial și asumat, nici măcar ca variantă de reflecție. Sentimentul unionist în Basarabia post-comunistă a crescut organic, singur-singurel, în pofida, nu în virtutea atitudinilor manifestate de clasele guvernante. De altfel, sunt convins că, dacă măcar o mică parte din efortul depus pentru promovarea ideii de integrare europeană ar fi fost canalizat către opțiunea unionistă, cel puțin ca variantă de alternativă, dacă măcar 10 la sută din miliardele băgate în „europenizarea” moldovenilor ar fi fost investite în „românizarea” lor, astăzi, opțiunea unionistă ar fi depășit-o cu mult pe cea „proeuropeană”. Pentru că, dacă reprimați fiind, unioniștii au ajuns la 30-35 la sută, câți ar fi azi dacă ar fi fost încurajați, susținuți de la cel mai înalt nivel și… finanțați pe măsură?

Maia Sandu vorbește despre eventualul „referendum pe tema Unirii” ca despre ceva abstract, ca despre ceva ce nu-și asumă, nici să organizeze, nici să promoveze. Doar spune că ar participa la el și că ar vota PENTRU, ca simplu alegător… Minoritar!

Situația seamană cu o istorioară (inventată sau adevărată, nu contează), despre o profesoară comunistă care i-a pus pe elevi să scuipe spre cer, deoarece, spunea ea, Dumnezeu nu există. Un băiețel însă a refuzat să facă asta și i-a explicat senin: „Păi dacă Dumnezeu nu există, de ce să scuip în sus? Și dacă totuși există, de ce ar trebui să-mi stric o relație?”

Maia Sandu procedează exact ca băiețelul respectiv: dacă Unirea cu România e poveste inventată, de ce să scuipe spre ea? Și dacă se va demonstra că nu-i doar reală, dar și singura opțiune viabilă, de ce să-și strice o relație? Pragmatism, ce mai?!

Așa că, dacă vă face bine, dacă vă alină rănile, bucurați-vă! Dar mai bine nu vă manifestați emoțiile în public. Pentru că nu va trece mult timp și Maia Sandu vă va plesni din nou cu „românismul” peste față și atunci veți părea și mai penibili.

Discuția serioasă e despre altceva, de fapt. Că anume ideea europeană este o utopie și că doar Unirea cu România este astăzi singura cale care ar putea garanta, într-o măsură mai mare sau mai mică, supraviețuirea acestei entități, numită astăzi Republica Moldova, cu tot cu oamenii din interior. Altă cale nu există pur și simplu – fie acest stat se va autodizolva, prin depopulare și faliment moral și instituțional, fie va fi „absorbit” de cei care ne-au mai „absorbit” de vreo două ori, în ultimele două secole.

Deja suntem pe sfârșite, cercul s-a cam închis, iar faptul că refuzăm să acceptăm realitatea nu ne scutește de acest deznodământ trist. Așa că, într-un final, până și cei mai înverșunați antiunioniști de astăzi vor opta, din pur instinct de autoconservare, pentru unirea cu România.

Că în integrarea europeană deja nu mai crede nimeni. Nici măcar Maia Sandu. Și a recunoscut asta, printre rânduri, în interviul respectiv.