REFLECȚII | Gheorghe Mârzencu: Să PRIVIM DOSARELE!

Am asistat recent la spectacolul „Dosarele Siberiei”, de la Teatrul M. Eminescu, o lucrare de forță artistică copleșitoare, regizată de Petru Hadârcă, care transformă scena într-un spațiu al memoriei și al adevărului.

Nu a fost o decizie spontană să ajung la acest spectacol – teatrul pentru mine este o conduită de viață, o punte către reflecție, mai ales când poposesc în Chișinău.

Și tema deportărilor este nu doar o pasiune intelectuală, ci o parte intrinsecă a ființei mele.

M-am dedicat ani la rând cercetării și scrisului despre Siberia, publicând cărți și articole, iar o lucrare de amploare își așteaptă încă rândul.

Tocmai aceasta m-a făcut să ezit în a căuta intrarea la primele reprezentații. Credeam că nu sunt încă pregătit să dau ochii cu o lucrare teatrală, la tema ce a început a face parte din mine.

Așa am făcut și cu prima mea vizită în România. După decembrie 1989, granița s-a deschis, mulți au pornit spre Meca noastră, însă eu n-am putut să fac imediat pasul peste Prut. Deși aveam și mai am acolo rude multe apropiate. Deși participasem și eu la Revoluția Română. Din Chișinău. Prin comentariile pe postul TVM, de critică a regimului ceaușist, până la 22 decembrie. Așa fac de fiecare dată, când îmi doresc să iau atingere de la un lucru sfânt.

Când am pășit, în sfârșit, în fața scenei, am fost martorul unei creații de o rară densitate emoțională.

„Dosarele Siberiei” nu este doar un spectacol, ci o chemare la comuniune între actori și public, o punte peste decenii care aduce în lumină durerea și rezistența unui popor.

Petru Hadârcă, autorul scenariului și regizor, a fost inspirat de o viziune divină, transpusă cu măiestrie într-o poveste scenică ce vibrează de autenticitate. La ceas aniversar, îi urăm sănătate și putere de a continua această misiune artistică!

Spectacolul nu lasă pe nimeni indiferent, nu admite locuri părăsite în timpul pauzei. Cine a început să privească rămâne legat de forța magică a scenei, până la urmă.

Am fost purtat și eu de valuri de emoții, regăsindu-mă personal în scenele dramaturgiei. Și, nu doar pentru că fiecare detaliu scenic pare extras din realitatea lucrărilor mele, ci și pentru că tema reflectă însăși istoria familiei mele.

În special, scena nașterii în „trenul morții” m-a cutremurat, rememorând propriile cercetări: mătușa mea, Maria Cucereanu, din Tătărăști, ridicată gravidă în luna a noua, la 13 iunie 1941, a născut un băiețel, Ionică, înainte ca trenul să ajungă în Siberia.

La fel, Anica Magari din Recea, în 6 iunie 1949, a intrat în travaliu chiar în vagonul din gara Strășeni, salvată doar printr-un miracol, împreună cu pruncul și ceilalți trei copii.

Sunt convins:

femeia fără nume din spectacol, care naște în tren, ar merita să poarte unul dintre aceste nume reale – o sugestie pentru maestrul Hadârcă, ca un omagiu adus supraviețuitoarelor.

Și trupa de actori merită toată admirația pentru profesionalismul și dăruirea cu care au dat viață acestei fresce tragice. Fiecare gest, fiecare replică a fost impregnată de o energie care a reverberat în sală, transformând spectacolul într-un act de memorie colectivă.

Totuși, o notă discordantă mă ține într-o nedumerire și anume.

Sloganul „Să nu ne răzbunați!”, ce sună în final și preluat, prea ușor, dintr-o altă operă, îmi pare NEpotrivit.

E ca o concesie gnomică de natură pasivă și umilitoare, ce contrazice însăși forța spectacolului, cu veleitate de răzbunare.

Acest îndemn, cu ecouri mioritice, evocă resemnarea, dar nu împăcarea creștină a lui Hristos, care spunea „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”.

Iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă renunțarea la luptă, ci asumarea dreptății – tocmai ceea ce reprezintă spectacolul.

Într-o lume confruntată cu umbrele trecutului stalinist și cu agresiunea contemporană a regimului lui Putin, a cere renunțarea la ripostă este ca și cum am nega instinctul firesc de a rezista răului.

Am spus, Spectacolul însuși este o formă de răzbunare simbolică, o condamnare a nedreptății prin adevăr și artă.

De ce să nu recunoaștem că efortul de a te opune celui rău este o datorie umană, o luptă, în numele lui Dumnezeu?

Să nu-i răzbunați pe înaintașii noștri, care au fost aruncați pe nedrept în infern?

Să nu ne răzbunați pe noi?

Să nu răzbunați pe cei de după noi?

E de genul „capul plecat sabia nu-l taie”???

Oare asta trebuie să ne ghideze neamul,

care a rezistat milenar, doar pentru că a știut să-și înfrunte neprietenii agresivi?

Dacă e să mă dau cu sugestia la ceea ce am văzut, propun un nou slogan, care să reflecte curajul și demnitatea în fața opresiunii suferite de înaintașii noștri:

Ridică-te, Ioane! RIDICĂ-te, Gheorghe! Să apărăm neamul și adevărul!

Acest îndemn cheamă la acțiune, la rezistență activă,

dar NU la refuzul de a ceda în fața tiraniei, fie ea de ieri sau de azi.

Este un strigăt care mobilizează, care onorează memoria victimelor și care afirmă că omul, chiar și în fața morții, are datoria de a lupta – pentru lunga dăinuire a lui și urmașilor lui.

Este îndemnul la viață a Divinității!

—

„Dosarele Siberiei” rămâne o operă scenică de o valoare inestimabilă, un apel la conștiință și adevăr.

Un spectacol care nu doar povestește, ci trezește.

Care nu doar amintește, ci obligă la reflecție.

Care trezește sentimentul – NU de umilință, ci de luptă, acolo unde se cere.

Exprim îndemnul meu tuturor prietenilor și neprietenilor – să pășească pragul Teatrului M.Eminescu!

Să-l vadă, să-l trăiască și să poarte mai departe mesajul său responsabil.

(În curând, și lucrarea mea „Lumina din trenul morții”…)

Autor: Gheorghe Mârzencu, istoric, cercetător științific