Sfârșitul „secolului fanariot” în Țara Românească și Moldova. Acum 204 ani, la București, moare ultimul domnitor numit direct de Istanbul

Începutul anului 1821 reprezintă o cotitură importantă pentru istoria celor două țări române – Valahia și Moldova. În 18 ianuarie 1821, la București, moare, cel mai probabil otrăvit, Alexandru Nicolae Șuțu, ultimul domnitor fanariot numit direct de Istanbul, iar peste câteva luni, la sfârșitul lunii martie, și în Moldova este forțat să plece de la Curte ultimul domnitor fanariot, din aceeași familie greacă Șuțu, Mihail Șuțu. Retragerea are loc în contextul influenței tot mai mari a revoluționarilor eteriști în țările române, mișcări de eliberare naționale care au luat naștere în Grecia.

Perioada fanariotă, considerată cea mai obscură și cea mai neagră perioadă a istoriei moderne a românilor, a început pentru Țara Românească și Moldova în cel de-al doilea deceniu al secolului al XVIII. Pentru Moldova – în 1711, iar pentru Valahia – în 1716. Decizia a fost luată după încheierea unor domnii cruciale ale iluștrilor domni români Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. De frica „uneltirilor” care veneau din exterior și din lipsa de loialitate a domnitorilor pământeni, Imperiul Otoman decide să numească pe tronul celor două țări românești conducători greci din cunoscutul cartier Fanar/Fener al orașului Constantinopol, pe malul golfului Cornul de Aur, de pe partea europeană a Istanbulului.

În acest „secol fanariot” Ţările Române devin, la propriu, teatru de război între cele trei imperii vecine: otoman, austriac și rus. Vor avea loc pierderi teritoriale. Mai întâi, Oltenia este pierdută în favoarea austriecilor pentru două decenii, în perioada 1718-1739. Tot austriecii, ocupă Bucovina în anul 1775, iar Basarabia e ocupată de către ruşi în anul 1812. Toate aceste teritorii au fost cedate prin tratate de către Imperiul Otoman, deși Poarta nu deținea, efectiv, în granițele sale, teritoriile țărilor românești.

Evident, periodic, în funcție de războiaele purtate, erau instaurate și stăpâniri militare străine. De exemplu, în acest secol fanariot, în mai multe etape armatele ruse au condus Moldova, cum ar fi în perioadele 1769 – 1775 (pentru primar dată), 1787-1791 și 1806-1812.

Fanarioţii nu au fost primii domni de origine străină care au ajuns să conducă Ţările Române. Ei au dominat însă politica celor două principate o perioadă îndelungată, între 1711 și 1821, dând 31 de domni, proveniţi din 11 familii, printre care Cantacuzino, Caragea, Ghica, Mavrocordat, Rosetti, și Șuțu.

Acești domnitori greci, erau descendenți ai vechilor locuitori ai Constantinopolului veniţi din toate provinciile Imperiului. 

„Grecii s-au adunat treptat în jurul palatului patriarhului, aflat în cartierul Fanar/Fener, unii dintre ei lucrând chiar pentru aparatul bisericesc ortodox. Alături de înaltul cler grec din Imperiu, treptat aceştia au ajuns să formeze o aristocraţie greacă în lumea otomană, una pusă în serviciul sultanilor. Clerul şi fanarioţii îndeplineau roluri administrative şi de strângere a unor taxe pentru otomani şi se ocupau cu obţinerea de informaţii din societatea greacă. În schimbul acestor servicii, ei beneficiau de privilegii din ce în ce mai mari. Averile adunate au fost puse în slujba unui comerţ înfloritor, copiii fanarioţilor plecau la studii în străinătate, pentru a învăţa limbi străine, şi ulterior serveau în aparatul diplomatic otoman central ca traducători, ambasadori sau consilieri, deoarece turcilor le era interzis să cunoască limbile necredincioşilor”, scrie historia.ro.

De obicei, de numirea noului domnitor se ocupa Marele Vizir, care, după ce discuta din nou cu pretendentul şi se puneau de acord şi asupra banilor, îi prezenta sultanului motivele pentru care domnul în funcţie trebuie înlăturat şi înlocuit cu altul. Motivele erau generale, de obicei abuzuri şi plângeri. Dacă nu existau motive temeinice, erau inventate unele credibile, iar Marele Vizir avea şi candidatul ideal, pe care îl lăuda în faţa sultanului.

Mandatul domnului fanariot nu era fix, depindea de voinţa mai-marilor de la Poartă şi de relaţiile şi influenţa inamicilor lui. Cei mai mulţi domni au fost demişi, puţini abdicând forţat sau murind din cauze naturale sau executaţi.

Veniturile unora dintre domnii fanarioţi erau binişor rotunjite din ceea ce numim azi contracte frauduloase. De exemplu, Poarta trimitea lista cu necesarul de alimente şi animale, pe lângă tribut, pe care dorea să le cumpere din Ţările Române, la preţ mult mai mic decât valoarea de piaţă. Domnul fanariot transmitea însă cantităţi mai mari boierilor, iar surplusul între ce era trimis la Poartă şi ce cerea el era transformat în bani foarte repede. Oamenii stăpânirii confiscau mărfurile de contrabandă, care erau ulterior vândute de oamenii domnului, iar comercianţii care doreau să aducă totuşi astfel de mărfuri trebuiau să plătească o importantă sumă de bani pentru a primi drept de comercializare.

Lucrurile nu se opreau aici, pentru că şi fanarioţii făceau astfel de comerţ ilegal, prin interpuşi.

Totuși, nu toţi aceşti domni fanarioţi au adus probleme și au fost o pacoste pe toate planurile pentru cele două ţări românești.

„Chiar dacă fiscalitatea era cumplită şi corupţia în floare, iar ţăranii trăiau la limita subzistenţei, unii dintre domni s-au dovedit buni administratori, au dat unele reforme, s-au îngrijit într-o anumită măsură de bunul mers al treburilor şi de soarta supuşilor, de armată, mai ales cei după jumătatea secolului al XVIII-lea. Alţii au fost războinici, luptând cu râvnă pentru eliberarea ţărilor lor de ocupaţia străină: austriacă sau rusă. Exemple în acest sens nu sunt puţine”, potrivit historia.ro.

Încheierea epocii fanariote a dus la începutul unor mișcări revoluționare de eliberare naționale, conduse în Valahia de Tudor Vladimirescu.