Now Reading: ATITUDINI | Alexandru Tănase: Europa, între libertate și un califat cu secera și ciocanul pe frontispiciu
- 01
ATITUDINI | Alexandru Tănase: Europa, între libertate și un califat cu secera și ciocanul pe frontispiciu
ATITUDINI | Alexandru Tănase: Europa, între libertate și un califat cu secera și ciocanul pe frontispiciu
Zilele trecute am văzut, la Brașov, în avanpremieră, filmul Fjord, de Cristian Mungiu. Am plecat din sala de cinema cu sentimentul acela rar pe care ți-l lasă un film care te pune pe gânduri: nu îți oferă răspunsuri, ci îți tulbură certitudinile. Te face să te întrebi dacă lucrurile în care crezi cu atâta convingere sunt, într-adevăr, atât de evidente pe cât ți se păreau înainte.
Mungiu are un talent aparte de a construi conflicte morale în care nimeni nu deține întregul adevăr și nimeni nu poate fi condamnat fără rest. Fiecare personaj își apără propriile convingeri cu sinceritatea celui care crede că se află de partea binelui. Și tocmai aici începe neliniștea: ce se întâmplă atunci când două concepții despre bine, fiecare justificată în ochii celui care o susține, ajung să se excludă reciproc?
În Fjord, confruntarea dintre două viziuni asupra familiei, educației și libertății individuale depășește cu mult particularitățile societății norvegiene în care se desfășoară acțiunea. Ea ne pune în fața unei întrebări care privește însăși condiția civilizației occidentale: cât de departe poate merge toleranța fără să ajungă să nege principiile care au făcut-o posibilă?
Privite din această perspectivă, imaginile violențelor de pe străzile din Paris, Berlin, Milano și din alte mari orașe europene capătă o semnificație aparte. Dincolo de confruntarea dintre valori diferite, apare însă o întrebare mai profundă: ce se întâmplă atunci când una dintre aceste concepții nu se mai mulțumește să coexiste cu celelalte, ci pretinde să se impună asupra întregii societăți?
Cauzele sociale și politice ale acestor tensiuni bineînțeles că nu pot fi ignorate. Dar ele aduc în prim-plan o problemă mai profundă: unde se termină dreptul de a-ți afirma propriile convingeri și unde începe contestarea principiilor care garantează tuturor libertatea de a avea convingeri diferite?
Occidentul modern și-a construit edificiul valoric pe principiile libertății, toleranței, pluralismului și respectului pentru diversitate. Numai că aceste valori, considerate multă vreme componentele unui ansamblu armonios, au ajuns să intre în conflict unele cu altele. Astfel, societatea care a consacrat toleranța drept principiu fundamental este pusă astăzi în fața unei întrebări inevitabile: ce face atunci când se confruntă cu valori, tradiții sau comportamente care contestă înseși principiile pe care se întemeiază?
Am rămas cu impresia că Mungiu încearcă să surprindă tocmai această contradicție: intoleranța care se poate ascunde în spatele unui discurs despre toleranță. El nu pune pur și simplu în opoziție două sisteme de valori, ci sugerează că două forme aparent incompatibile de autoritate morală pot ajunge să funcționeze după aceeași logică: fiecare este convinsă că deține adevărul, fiecare consideră că propriile valori sunt superioare și fiecare este tentată să le impună celorlalți.
Paradoxul sugerat de filmul lui Mungiu nu se limitează însă la confruntarea dintre două concepții despre moralitate. Îl regăsim, într-o formă poate și mai surprinzătoare, în alianțele conjuncturale ale prezentului. În aceleași manifestații ajung să se întâlnească revendicările sociale ale stângii radicale, activismul climatic, mișcările feministe și cele pentru drepturile persoanelor LGBT, dar și discursuri asociate islamismului politic.
Greta Thunberg, devenită cunoscută prin activismul împotriva schimbărilor climatice, s-a implicat și în mobilizările pentru cauza palestiniană, alături de organizații sindicale și mișcări anticapitaliste. Desigur, solidaritatea cu populația civilă palestiniană nu înseamnă adeziune la islamismul politic. Poți împărtăși o cauză cu cineva fără să-i împărtășești ideologia. Întrebarea este însă unde se termină solidaritatea pentru o cauză legitimă și unde începe disponibilitatea de a închide ochii în fața încălcării principiilor pe care pretinzi că le aperi.
Ce pot avea în comun feminismul, care revendică emanciparea femeii, activismul LGBT, care apără libertatea individului de a-și trăi propria identitate, și islamismul politic, ale cărui interpretări radicale subordonează tocmai aceste libertăți unor norme religioase? Și, mai ales, ce legătură există între solidaritatea cu populația palestiniană și devastarea unor magazine evreiești din Franța? Cum ar putea asemenea acte să aline suferința unui singur copil din Gaza?
Răspunsul la aceste contradicții nu se află într-un proiect comun de societate, ci în identificarea unui adversar comun: ordinea politică, socială și culturală a Occidentului. În asemenea împrejurări, o cauză umanitară legitimă poate fi transformată cu ușurință într-un instrument al unei confruntări ideologice care riscă să arunce lumea în haos.
Romantizarea radicalismului și fascinația unei părți a stângii europene pentru simbolurile comunismului sunt izbitoare. Vedem și astăzi tineri care defilează sub steaguri cu secera și ciocanul sau poartă tricouri cu portretul lui Che Guevara, convinși că afișează simbolurile libertății, revoltei și luptei împotriva nedreptății.
Mă întreb însă câți dintre cei care poartă cu atâta mândrie chipul lui Che Guevara îi cunosc cu adevărat biografia. Câți știu că, dincolo de imaginea romantică a revoluționarului cu beretă și privirea îndreptată spre viitorul luminos, se află un militant comunist sângeros? Câți cunosc rolul său la închisoarea La Cabaña din Havana, unde, după victoria revoluției cubaneze, au avut loc sute de execuții în urma unor procese revoluționare?
Propaganda comunistă a reușit să transforme un personaj cu mâinile-n sânge până la coate într-un simbol universal al libertății. Iar cultura comercială occidentală a desăvârșit paradoxul, transformându-i chipul într-un produs de consum, vândut chiar de sistemul capitalist pe care Guevara voia să-l demoleze.
Această capacitate a comunismului de a îmbrăca ambițiile de putere în haina unor cauze nobile nu este deloc nouă. Uniunea Sovietică a transformat lupta legitimă a popoarelor africane pentru independență într-un instrument al propriei expansiuni geopolitice. Sub lozincile eliberării naționale și ale luptei împotriva imperialismului, Moscova a înarmat și instruit mișcări revoluționare, a exportat ideologia comunistă și a alimentat conflicte care au devastat continente întregi. În zeci de state africane, promisiunea eliberării a fost urmată de războaie civile sângeroase, foame și decenii de suferință.
Moscova le-a oferit Kalașnikovuri și le-a vorbit despre libertate. Dar în spatele retoricii emancipării se afla un calcul geopolitic cât se poate de cinic: slăbirea influenței occidentale și extinderea propriei sfere de putere. Popoarele africane își doreau independență și demnitate. Kremlinul urmărea aliați, baze de influență și avantaje strategice în confruntarea cu Statele Unite și fostele puteri coloniale. Iar prețul acestei competiții a fost plătit, înainte de toate, de populațiile transformate în victime ale unor războaie purtate în numele lor.
Metoda nu a dispărut odată cu Uniunea Sovietică. S-a schimbat ideologia oficială a Kremlinului, dar nu și disponibilitatea de a exploata radicalismul politic în confruntarea cu Occidentul. Rusia de astăzi sprijină sau amplifică mișcări aflate la extreme opuse ale spectrului ideologic. Unii predică revoluția socială, alții naționalismul radical și suveranismul, iar alții visează la instaurarea unui califat global. Unii vor să demoleze capitalismul, alții pretind că apără valorile tradiționale. Ideologiile se exclud reciproc, dar asta nu deranjează Moscova. Pentru Kremlin, contradicțiile lor sunt irelevante atât timp cât au același adversar: Occidentul.
Cât de neașteptate pot fi asemenea conexiuni o arată ancheta desfășurată de procurorii italieni în legătură cu violențele și devastările produse la Milano. Potrivit agenției ANSA, procurorii italieni l-au reținut pe Youssef Siher, un italian de origine marocană, în vârstă de 30 de ani, absolvent de științe politice, cercetător al mișcărilor islamice și fost președinte al unei asociații radicale a studenților musulmani. Anchetatorii îl suspectează că s-ar afla în spatele „Mișcării 17 Octombrie”, care mobiliza prin rețelele sociale participanți la manifestații violente.
Detaliul care atrage însă atenția este că anchetatorii investighează legăturile acestuia cu gruparea de hackeri proruși NoName057(16), cunoscută pentru atacurile cibernetice împotriva instituțiilor occidentale.
Pentru Kremlin, nu contează culoarea steagului sub care mărșăluiesc radicalii — fie că este steagul roșu cu secera și ciocanul, steagul palestinian sau drapelele unor mișcări separatiste. Contează direcția în care aceștia își îndreaptă furia. Dacă ținta este ordinea democratică occidentală, diferențele dintre extrema stângă și extrema dreaptă devin irelevante.
Dar pentru ca asemenea cauze să poată fi instrumentalizate, ele trebuie mai întâi învestite cu o autoritate morală care să le pună la adăpost de orice întrebare incomodă. Aici intervine vechiul mecanism al romantizării revoluției: o cauză prezentată drept nobilă ajunge să justifice aproape orice mijloc, iar radicalismul este confundat cu virtutea.
Istoria Europei și a Americii Latine oferă exemple grăitoare. În Germania de Vest, gruparea teroristă Baader–Meinhof a recurs la asasinate și atentate în numele luptei împotriva imperialismului și capitalismului. În Italia, Brigăzile Roșii au transformat idealul revoluției proletare într-o campanie de răpiri și asasinate, al cărei episod emblematic a fost uciderea fostului prim-ministru Aldo Moro. Iar în America Latină, regimul comunist cubanez a sprijinit și instruit mișcări de gherilă care promiteau eliberarea popoarelor de exploatare și imperialism. Deși au avut origini și evoluții diferite, aceste mișcări s-au inspirat din ideologia revoluționară promovată de Moscova, iar unele au beneficiat de sprijinul direct sau indirect al statelor din blocul sovietic.
Regăsim și astăzi acest romantism în fascinația pentru simbolurile comuniste arborate pe străzile europene, în idealizarea unor figuri emblematice ale activismului, precum Greta Thunberg, și în felul în care sloganul „Free Palestine” este transformat dintr-un apel la solidaritate cu populația civilă într-un instrument al confruntării ideologice cu Occidentul. În cadrul unor asemenea mobilizări, revendicări sociale legitime, precum protestele împotriva creșterii chiriilor, ajung să coexiste cu discursuri ale islamismului politic, radicalismului neomarxist, antioccidentalismului militant și, în multe cazuri, antisemitismului.
Există însă un alt paradox, poate și mai profund, care privește raportul Europei contemporane cu propria moștenire culturală. În bătrâna Europă poți vedea biserici transformate în restaurante, baruri și cluburi de noapte. Desigur, secularizarea societății și diminuarea numărului credincioșilor explică, în bună măsură, asemenea transformări. Dar imaginea unor lăcașuri de cult devenite spații de divertisment are și o semnificație simbolică: o civilizație care se îndepărtează treptat de propria tradiție religioasă și culturală se confruntă, în același timp, cu ideologii care revendică un rol tot mai important al religiei în organizarea societății și în reglementarea vieții individuale.
Nu pledez pentru întoarcerea la o societate confesională și nici pentru restrângerea libertății religioase. Dimpotrivă, caracterul secular al statului și libertatea de conștiință sunt printre cele mai importante cuceriri ale civilizației europene. Dar tocmai de aceea întrebarea devine inevitabilă: poate o societate să-și păstreze libertatea și toleranța atunci când începe să-și considere propria moștenire culturală o povară, ezitând să înfrunte ideologiile care contestă chiar principiile fundamentale ale ordinii sale democratice?
Revenind la dilema pe care o ridică, indirect, filmul lui Mungiu, întrebarea este: unde se termină toleranța, ca expresie a libertății, și unde începe toleranța sinucigașă, care permite contestarea și, în cele din urmă, demolarea principiilor pe care se întemeiază însăși civilizația noastră?
Empatia față de o cauză și popularitatea unui simbol nu garantează justețea tuturor ideilor asociate acestora, după cum noblețea unei cauze nu conferă legitimitate oricui pretinde că o reprezintă. Violența nu devine virtute atunci când este comisă în numele revoluției, după cum represiunea nu devine libertate doar pentru că este justificată prin promisiunea unei societăți mai drepte.
Poți protesta împotriva capitalismului, poți cere schimbarea ordinii sociale, poți empatiza cu civilii din Gaza sau poți contesta politica propriului guvern. Poți critica instituțiile, tradițiile și chiar fundamentele ordinii constituționale. Dar există o contradicție profundă în a revendica libertățile oferite de civilizația occidentală și, în același timp, a milita pentru demolarea principiilor valorice fundamentale, care fac posibilă existența unei societăți libere și integrate.
O democrație care nu mai poate face distincția dintre protestatar și agresor riscă să transforme libertatea într-un privilegiu al celui mai violent.
Problema Europei contemporane este însă mult mai profundă decât incapacitatea unei părți a elitelor politice de stânga de a privi lucid propriile eșecuri: politici sociale generoase, de cele mai multe ori lipsite de sustenabilitate, politici de integrare care nu și-au atins obiectivele și un model de multiculturalism asimetric, care a favorizat apariția unor societăți paralele, în care valorile și normele europene nu mai constituie repere comune.
Problema nu este însă doar una de politică socială, imigrație sau integrare. Ea ține de o mutație intelectuală și morală mai profundă, produsă sub influența unor curente ideologice care au transformat opoziția dintre opresori și oprimați în principalul criteriu de interpretare și judecare a realității.
În această viziune, nu mai contează atât ceea ce face un individ, cât categoria în care este plasat. Dacă aparține unui grup considerat oprimat, chiar și comportamentul radical beneficiază de o prezumție aproape automată de justificare morală. Dacă, dimpotrivă, aperi responsabilitatea individuală, reperele morale ale civilizației europene, ordinea sau dreptul de proprietate, devii suspect prin însăși poziția pe care o ocupi.
Astfel ajungem la situații absurde în care agresorului i se caută justificări sociale, istorice și ideologice, în timp ce victimei i se cere să manifeste înțelegere și toleranță. Cel care sparge vitrina este prezentat ca produsul unei nedreptăți sistemice. Cel căruia i-a fost distrus magazinul trebuie să înțeleagă contextul.
Psihologul evoluționist Gad Saad a descris, în cartea The Parasitic Mind, ceea ce numește „idei parazitare”: construcții ideologice care, în interpretarea sa, ajung să deturneze capacitatea oamenilor de a raționa critic. Într-o lucrare ulterioară, Suicidal Empathy, el dezvoltă o idee complementară, aceea a „empatiei sinucigașe”: situația în care compasiunea, desprinsă de rațiune, de responsabilitate și de evaluarea consecințelor, poate ajunge să submineze chiar instituțiile și valorile care fac posibilă o societate liberă.
Acesta este marele paradox al Occidentului contemporan. Societățile care au construit unele dintre cele mai avansate sisteme de protecție a drepturilor individuale riscă să-și distrugă propriile instituții atunci când confundă toleranța cu abdicarea de la aplicarea legii și empatia cu suspendarea judecății morale.
O societate sănătoasă nu poate fi indiferentă la inegalități, discriminare sau excluziune. Dar nici nu poate accepta ca apartenența la un grup considerat vulnerabil să confere, prin ea însăși, un statut de superioritate morală, după cum apartenența la o categorie percepută drept privilegiată nu poate constitui, în sine, o prezumție de vinovăție.
Răspunsul Europei în fața radicalismului și extremismului nu trebuie să fie abandonarea propriilor libertăți. Ar însemna să le ofere adversarilor săi tocmai victoria pe care aceștia o urmăresc. Dimpotrivă, Europa trebuie să-și reafirme principiile care au făcut posibilă existența unei societăți libere: responsabilitatea individuală, respectul pentru proprietate, autoritatea legitimă a legii, libertatea de conștiință și egalitatea tuturor în fața justiției.
Sunt valori pe care tradiția conservatoare europeană le-a apărat și continuă să le revendice, dar care aparțin, în ultimă instanță, întregii civilizații democratice occidentale. Ele nu sunt proprietatea unei ideologii sau a unei familii politice. Constituie fundamentul unei ordini în care libertatea individului și responsabilitatea față de comunitate nu se exclud, ci se condiționează reciproc.
Civilizația europeană se află astăzi în fața unei dileme istorice. Poate continua pe drumul relativizării propriilor valori, riscând să repete, într-o formă diferită, destinul Imperiului Roman de Apus, sau poate redescoperi principiile care i-au asigurat, vreme de secole, vitalitatea și capacitatea de a se reinventa.
Comparația cu destinul Romei impune însă o distincție esențială. Civilizația romană a fost atât de puternică, încât influența ei a supraviețuit prăbușirii autorității imperiale în Occident. Popoarele germanice care au întemeiat regate pe teritoriul fostului imperiu au preluat, în forme diferite, limba latină, dreptul roman, creștinismul și numeroase instituții ale lumii pe care o cuceriseră. Roma a pierdut puterea politică, dar o parte esențială a civilizației sale a continuat să modeleze Europa.
Întrebarea este dacă Europa de astăzi mai dispune de aceeași forță de integrare culturală. În ce măsură o Europă îmbătrânită demografic, nesigură asupra propriei identități și tot mai reticentă să afirme valorile care au construit-o mai este capabilă să integreze comunități cu tradiții religioase și culturale ostile, fără să-și piardă propria identitate culturală și valorică?
De aici decurge o a doua întrebare, la fel de importantă: în ce măsură curentele radicale sunt dispuse să accepte pluralismul occidental, caracterul secular al statului și libertățile individuale? Sau, dimpotrivă, folosesc libertățile garantate de democrațiile europene doar ca instrumente pentru a-și impune propria ordine politică, religioasă și culturală, în care tocmai aceste libertăți ar fi suprimate?
Astfel, dilema fundamentală nu mai este doar ce fel de Europă vom lăsa generațiilor viitoare. Întrebarea este: Europa generațiilor viitoare va mai fi Europa libertății, a democrației și a supremației legii? Sau un continent pe ruinele căruia ar putea fi ridicat un califat, cu secera și ciocanul pe frontispiciu, în care drepturile individuale ar fi înlocuite de autoritatea unor dogme sociale și religioase?
O societate care renunță să-și apere propria identitate culturală și constituțională nu devine mai tolerantă. Respectul pentru diversitate nu presupune acceptarea unor ordini juridice paralele, după cum libertatea nu obligă democrația să asiste pasiv la propria demolare.
Tensiunile și confruntările actuale de pe străzile Europei pot deveni prilejul unei necesare treziri a conștiinței europene. Ele pot determina societățile europene, de la Vest la Est, să-și reafirme valorile comune, să-și redescopere solidaritatea și să înțeleagă că libertatea, democrația și caracterul secular al statului nu sunt cuceriri ireversibile.
Dar aceleași confruntări pot marca și începutul unei capitulări istorice: momentul în care Europa, în numele toleranței, începe să abdice de la propriile principii în fața radicalismului politic și a fanatismului religios.
Europa de Est are, în această privință, o experiență istorică pe care continentul nu-și poate permite să o ignore. Societățile care au cunoscut totalitarismul comunist știu cât de ușor poate fi suprimată libertatea în numele unor idealuri proclamate drept nobile. Această experiență nu este doar o tragedie a trecutului est-european, ci și un avertisment pentru viitorul întregii Europe.
Civilizațiile nu dispar întotdeauna sub loviturile celor care le sunt ostili. Uneori, sfârșitul începe mult mai discret: atunci când oamenii încetează să mai creadă în lucrurile pe care le-au moștenit, când libertatea li se pare un bun de la sine înțeles, iar valorile care au făcut-o posibilă nu mai merită, în ochii lor, nici măcar efortul de a fi apărate.
Și poate că acesta este cel mai tragic semn al declinului: nu că o civilizație ar putea fi învinsă, ci că, într-o zi, ar putea să nu mai știe de ce merită să supraviețuiască.
Autor: Alexandru Tănase
