BINE DE ȘTIUT, cu Victor Tănase | Când Chișinăul trimitea bani la Ierusalim

Puțini locuitori ai Chișinăiului știu, în prezent, că orașul în care trăiesc a aparținut cândva, la propriu, unei mănăstiri din Iași. Cu mult înainte de a deveni capitala Basarabiei, Chișinăul, la începutul secolului al XVII-lea, când era un mic târg menționat în hrisoave, era moșia Mănăstirii Galata, iar prin aceasta, care era închinată, se afla sub influența Patriarhiei Ierusalimului.

Privită cu ochii de astăzi, situația pare greu de imaginat. Cum adică un oraș să fie proprietatea unei mănăstiri? Și totuși, în lumea medievală lucrurile funcționau altfel. Mănăstirile nu erau doar locuri de rugăciune, ci adevărate centre economice. Ele dețineau moșii, păduri, vii, mori, prăvălii, târguri întregi, cariere de piatră, de sare, iar în secolul al XIX-lea chiar și exploatări petroliere și puțuri de păcură.  Chișinăul nu era o excepție, ci una dintre cele mai spectaculoase expresii ale unui fenomen care a marcat istoria Țărilor Române timp de peste trei secole: mănăstirile închinate.

Începând cu secolul al XVI-lea, domnii și boierii români, în calitatea lor de ctitori, au pus peste 200 de mănăstiri sub autoritatea unor mari centre ortodoxe din Ierusalim, Athos, Sinai sau Alexandria. Motivele erau diverse: pe de o parte, dorința de a sprijini creștinii aflați sub stăpânire otomană, iar pe de altă parte, nevoia de a salva sau administra mai eficient unele mănăstiri locale aflate în dificultate sau cu risc de faliment.

Astfel, o parte din veniturile obținute din Chișinău ajungeau, indirect, la Locurile Sfinte. Nu înseamnă că orașul era condus politic de Patriarhia Ierusalimului. Chișinăul rămânea parte a Moldovei și se supunea domnului țării. Însă părți importante din moșia și veniturile sale aparțineau unei mănăstiri închinate, iar aceasta făcea ca legăturile economice dintre târgul moldovenesc și lumea ortodoxă orientală să fie cât se poate de reale.

La apogeul fenomenului, mănăstirile dețineau aproximativ un sfert din pământul arabil al celor două țări românești, jumătate din ele fiind cele închinate. Era o putere economică impresionantă, care a generat deopotrivă admirație și resentimente. După 1821, sistemul a devenit tot mai contestat. Autoritățile române considerau că averile sunt administrate în interesul unei elite monahale grecești și că prea puține beneficii se întorc în societatea locală. Disputa a culminat cu secularizarea averilor mănăstirești din 1863, când statul român a confiscat atât proprietățile mănăstirilor închinate, cât și pe cele ale mănăstirilor pământene, punând capăt unui sistem vechi de secole.