Fostul premier Vasile Tarlev spunea cândva că Republica Moldova, ca să crească și să se dezvolte, are nevoie ca familiile noastre să nască cel puțin trei copii, „unul pentru Tata, unul pentru Mama și încă unul pentru Patrie”. Deși a fost luat peste picior atunci, observația respectivă era pe cât se poate de pertinentă, iar după două decenii și jumătate, subiectul nu mai stârnește deloc amuzament.
Republica Moldova se depopulează într-un ritm amețitor, iar criza „de oameni” este atât de acută, încât a devenit una existențială.
Fără oameni, nu se poate face nimic! Degeaba construiești stadioane și terenuri de joacă, degeaba te chinuiești să atragi investitori, degeaba renovezi școli și grădinițe, degeaba faci planuri și strategii… Dacă n-ai cetățeni care să valorifice tot asta și în lipsa unor beneficiari direcți, efortul e în zadar și totul se va duce de râpă, mai devreme sau mai târziu. E goană după vânt, e strigăt în pustiu.
De la Independență încoace, am pierdut peste un milion de cetățeni (dintr-un total de 4 milioane și ceva), iar jumătate din cei rămași au plecat, majoritatea definitiv. 210 000 s-au dus doar în ultimii câțiva ani, de când „ne integrăm cu pași rapizi în Europa”. Este statistică oficială, nu supoziții și nici calcule după ureche.
Victor Nichituș scria, zilele acestea, că „fără copii, viitorul e mic și negru”. Tot el făcea trimitere la demograful Valeriu Sainsus, potrivit căruia, fiecare a doua familie din republică n-are mai mult de un copil. Nu doar „pentru Patrie” nu mai ajung copii deja, nici măcar pentru toți părinții existenți! Vă imaginați cum va arăta asta degrabă? Teoretic, un singur copil va trebui să aibă grijă de doi bătrâni (părinții lui), asta în afară de ceilalți bătrâni, pe care tot ei vor trebui să-i întrețină, indirect, plătindu-le pensii și acoperindu-le celelalte cheltuieli.
Dar eu am să mai adaug aici ceva în care cred cu tărie. Nici măcar acești puțini copii, care s-au născut între timp, nu vor rămâne aici. Vor pleca, majoritatea dintre ei, cei fără studii – la munci peste hotare, iar cei studioși – la învățătură, în România, în cel mai bun caz. Iar probabilitatea ca ei să revină după aceea e foarte-foarte mică.
Și copiii mei vor pleca! Pentru că sunt și cetățeni români, iar asta le deschide mult mai multe oportunități și ar fi absurd să se limiteze doar la „oferta educațională” (mă refer la prima fază) pe care le-o pune la dispoziție „patria mică”. Nu, n-am să-i opresc, dimpotrivă, am să-i ajut să plece. Iar maximum la ce pot să sper e că vor rămâne în România și nu vor pleca mai departe, dar n-am nicio garanție că se va întâmpla anume așa. Și nu cunosc pe nimeni, în cercul de oameni cu care comunic, care să vrea să-și dea copiii la facultate în universitățile din Republica Moldova. Chiar nu cunosc!
Puteți să vă revoltați, puteți să-i (să ne) înjurați, puteți să inventați discursuri motivaționale câte vreți voi, să promiteți Luna de pe cer, planeta Marte sau Galaxia Andromeda, în campaniile voastre electorale. Ne ducem în cap cu tot cu națiunea voastră civică și nimic nu poate schimba această realitate!
Îi ascult azi pe cei care care-mi vorbesc despre „sfânta independență” și țin discursuri patriotarde despre viitorul luminos al acestui stat și mă cuprinde o stare profundă de dezgust și tristețe. Chiar nu vă e milă deloc de bieții noștri oameni, domnilor politicieni și „influenceri”, nu vă e rușine să-i mințiți atâta?! Voi doar înțelegeți, la fel ca mine, că soluții pentru această boală cronică nu există astăzi.
Nici măcar „integrarea europeană” nu poate astupa această gaură. Doar va grăbi procesul de depopulare, deoarece, până la ridicarea nivelului de trai la „standardele UE”, e cale foarte lungă și prea puțini sunt cei dispuși să aștepte atât de mult. O singură viață au oamenii, iar timpul zboară… Mai ales că mai bine de jumătate dintre cetățenii moldoveni și majoritatea absolută a populației active e integrată deja în UE, prin România, respectiv poate sări ușor peste etape.
Indiferent cât de hotărâți și convinși ar fi cei care luptă pentru „statalitate”, când e vorba despre copii, prevalează oricum instinctul de autoconservare. De aceea, nu prea veți întâlni părinți care să fie categorici și să le pună piciorul în prag propriilor copii, atunci când ei decid să plece.
Repet, fără oameni, orice stat își pierde logica, nu poate exista. Pentru că statul, prin definiție, este format din oameni și există pentru oameni. Iar dacă oameni de-ai noștri nu prea vor mai rămâne, din motivele obiective despre care am vorbit deja, pe mâinile cui credeți că va rămâne acest stat?! Cine vor fi cei care vor popula acest teritoriu, „independent”, când majoritatea moldovenilor se va autodizolva? Imigranți, pentru ei vă zbateți? Căci, da, sunt sigur că, la un moment dat, aici vor începe să vină străini, o parte aduși în mod organizat, alții refugiați pe cont propriu din zone mult mai vitrege.
Și cu „pământul strămoșesc” cum rămâne, dragii mei, îl dăm pe mâini străine, doar de dragul păstrării acestui stat?
Necesitatea ca această bucată de pământ să fie alipită la România este nu doar o chestiune ce ține de sentimentul apartenenței la Neam, nu are doar motivația dreptății istorice sau acel romantism socio-cultural pe care mulți îl consideră perimat, îl contestă. Este singura șansă ca acest pământ să rămână al moldovenilor! Sau și al moldovenilor, al celor care se cred „pur sânge”. Asta ar trebui să înțeleagă, în primul rând, cei care refuză să se identifice și altfel decât „moldoveni”. Că și ei pleacă, tot via România, cu tot cu „patriotismul” lor „statalist”.
Așadar, avem în față o soluție foarte practică, pragmatică și absolut rațională: fie păstrăm statul și pierdem pământul, fie păstrăm pământul, dar renunțăm la stat. Una din două, alegeți!
Mai poți fi, desigur, mancurt, trădător sau mincinos. Există și așa o opțiune. Dar deznodământul oricum rămâne același.
