Now Reading: 242 de ani de la Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. Revolta țăranilor români din Transilvania care au înfruntat nobilimea și autoritățile habsburgice
- 01
242 de ani de la Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. Revolta țăranilor români din Transilvania care au înfruntat nobilimea și autoritățile habsburgice
242 de ani de la Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. Revolta țăranilor români din Transilvania care au înfruntat nobilimea și autoritățile habsburgice
Se împlinesc 242 de ani de la izbucnirea Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan, una dintre cele mai importante mișcări sociale și naționale din istoria românilor din Transilvania. Declanșată în toamna anului 1784, revolta a fost expresia disperării unei țărănimi românești majoritare, dar supuse iobăgiei, exploatării economice și discriminării, care s-a ridicat împotriva abuzurilor nobilimii și a sistemului feudal.
La acea vreme, Transilvania se afla sub stăpânirea directă a Imperiului Habsburgic, iar societatea era profund inegală. Potrivit statisticilor vremii, românii reprezentau aproximativ 63,5% din populația principatului, însă majoritatea lor trăia la sate și se afla în stare de dependență față de marii proprietari de pământ. În schimb, nobilimea, formată în principal din maghiari, beneficia de privilegii economice și politice considerabile.
Situația țăranilor se agravase pe parcursul secolului al XVIII-lea, în special după ce Munții Apuseni au fost transformați, în 1715, în domeniu al statului. Astfel, țăranii ajunseseră să suporte o dublă povară: obligațiile față de administrația austriacă și cele impuse de nobilii care continuau să stăpânească pământurile. Munca obligatorie putea ajunge la patru zile pe săptămână pentru iobagii care lucrau cu brațele sau cu animalele altora, la trei zile pentru cei care aveau propriile animale și la două zile pentru jeleri.
Pe lângă aceste obligații, țăranii trebuiau să plătească zeciuieli din produsele agricole și animale, să presteze servicii de transport, să găzduiască funcționari și militari și să suporte numeroase alte dări. Nobilimea controla inclusiv drepturile de vânătoare, pescuit și morărit, iar căsătoria iobagilor necesita aprobarea stăpânilor.
Împărăteasa Maria Tereza și, ulterior, fiul său, Iosif al II-lea, au încercat să reformeze sistemul și să limiteze abuzurile nobilimii. În 1769, Curtea de la Viena a introdus ordonanța „Certa puncta”, prin care obligațiile de muncă ale țăranilor erau stabilite la două zile pe săptămână. Măsurile au fost însă încălcate frecvent de nobili, iar situația iobagilor nu s-a îmbunătățit în mod semnificativ.
Nemulțumirile au determinat numeroși țărani să fugă peste Carpați, în Țara Românească și Moldova. În acest context, mai multe delegații de țărani au mers la Viena pentru a-i prezenta împăratului plângerile și pentru a cere intervenția autorităților imperiale. Printre cei care s-au remarcat în aceste demersuri s-a aflat Horia, pe numele său real Vasile Ursu Nicola, născut într-o familie de iobagi. Acesta a călătorit de mai multe ori în capitala imperială, fiind însoțit inclusiv de Cloșca, pe numele său adevărat Ion Oargă.
În ultima sa călătorie, la 1 aprilie 1784, Horea a fost primit de împăratul Iosif al II-lea, căruia i-a înmânat o petiție prin care țăranii reclamau birurile excesive, abuzurile și pedepsele la care erau supuși. Nici intervențiile repetate pe lângă Curtea imperială nu au reușit însă să schimbe radical situația.
Scânteia revoltei a apărut în toamna aceluiași an, pe fondul încercărilor de recrutare a românilor în regimentele de grăniceri. Înrolarea le oferea perspectiva unor avantaje și a eliberării de anumite obligații feudale, însă nobilimea locală s-a opus procesului.
La 28 octombrie 1784, în timpul târgului de la Brad, Gheorghe Crișan, pe numele său adevărat Marcu Giurgiu, i-a chemat pe țărani, în numele lui Horea, să se adune la Mesteacăn pentru a merge la Alba Iulia și a se înscrie în regimentele de graniță. La 31 octombrie, aproximativ 500-600 de țărani s-au adunat la biserica din Mesteacăn, unde Crișan i-a îndemnat să pornească spre Alba Iulia. Acesta le-a arătat și o cruce aurită despre care susținea că fusese primită de Horea de la împărat.
Drumul spre Alba Iulia a fost însă întrerupt la 1 noiembrie, în localitatea Curechiu, unde un grup de husari a încercat să-i oprească pe țărani. În confruntarea care a urmat, răsculații au învins și au dezarmat trupele imperiale. Acest episod este considerat momentul declanșării răscoalei.
La 3 noiembrie 1784, țăranii au atacat curtea nobiliară Kristyory din Crișcior, iar revolta s-a extins rapid în Munții Apuseni și în regiunile învecinate. Sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan, răsculații au atacat domenii și castele nobiliare, au distrus proprietăți și au pedepsit reprezentanți ai nobilimii. La mișcare au participat nu doar români, ci și țărani maghiari și sași, nemulțumiți de condițiile sociale.
Pe măsură ce revolta lua amploare, răsculații și-au organizat cetele, au numit căpitani și au formulat revendicări tot mai radicale. La 5 noiembrie, aceștia au ajuns la marginea Devei, fără să reușească însă să cucerească orașul. Șase zile mai târziu, la 11 noiembrie, au transmis nobililor refugiați în Deva un ultimatum prin care le cereau să renunțe definitiv la moșii, să plătească dări la fel ca oamenii de rând, iar pământurile nobiliare să fie împărțite țăranilor.
Revendicările răsculaților vizau desființarea iobăgiei și a privilegiilor nobiliare, împroprietărirea țăranilor, egalitatea fiscală și eliberarea celor arestați. Mișcarea căpătase astfel nu doar un caracter social, ci și o importantă dimensiune națională, exprimând dorința românilor transilvăneni de a-și schimba statutul într-o societate în care erau majoritari, dar lipsiți de drepturi politice egale.
Autoritățile imperiale au încercat inițial să calmeze situația prin negocieri și armistiții, însă acestea au oferit timp pentru organizarea represiunii. La sfârșitul lunii noiembrie, țăranii au obținut mai multe victorii împotriva trupelor imperiale, la Brad, Râmeț și Lupșa. În schimb, la 7 decembrie 1784, au suferit o înfrângere importantă la Mihăileni. În aceste condiții, Horea le-a cerut răsculaților să se retragă temporar la casele lor, cu speranța reluării luptei în primăvara următoare.
Represiunea a continuat, iar autoritățile au declanșat o amplă operațiune de identificare și arestare a conducătorilor revoltei. Crișan a fost prins și închis la Alba Iulia, unde s-a spânzurat în celulă la 13 februarie 1785, înainte de pronunțarea sentinței. Chiar și după moarte, autoritățile au dispus ca trupul său să fie despicat în patru bucăți, expuse în diferite localități din Munții Apuseni, iar capul să-i fie înfipt în țeapă.
Horea și Cloșca au fost capturați la începutul anului 1785, fiind supuși mai multor interogatorii. La 26 februarie, cei doi au fost condamnați la moarte prin tragere pe roată, o pedeapsă extrem de crudă, menită să servească drept avertisment pentru populație.
Execuția a avut loc la 28 februarie 1785, în apropiere de Alba Iulia, în prezența unei mulțimi numeroase, estimată de unele surse la peste 5.000 de oameni. Horia și Cloșca au fost transportați la locul execuției în care, sub escorta trupelor imperiale, iar sentința a fost citită în limbile maghiară, germană și română. După executarea lor, trupurile au fost dezmembrate, iar rămășițele expuse în mai multe localități din Apuseni, pentru a-i descuraja pe cei care ar fi îndrăznit să se revolte.
Răscoala a avut însă consecințe importante asupra evoluției sociale din Transilvania. La 22 august 1785, împăratul Iosif al II-lea a emis o patentă prin care a desființat dependența personală a iobagilor, oferindu-le dreptul de a se muta pe alte domenii și de a se căsători fără aprobarea nobililor. Măsura nu a însemnat însă desființarea completă a obligațiilor feudale, iobăgia fiind eliminată definitiv în Transilvania abia în 1848.
La 242 de ani de la izbucnirea răscoalei, mișcarea condusă de Horia, Cloșca și Crișan rămâne unul dintre cele mai importante momente ale luptei românilor transilvăneni împotriva iobăgiei, a privilegiilor feudale și a discriminării. Deși înfrântă militar, revolta a demonstrat limitele reformismului habsburgic și a contribuit la accelerarea schimbărilor sociale într-o provincie în care majoritatea populației continua să trăiască sub povara vechilor privilegii nobiliare.
