

În documentul SNDR (Strategia Națională de Dezvoltare Regională) există un tabel pe care puțini preferă să-l comenteze. Deși este esențial. El arată câte primării din fiecare regiune au depus dosare la concursurile finanțate din surse externe pentru dezvoltare locală (USAID, PNUD, Elveția, Polonia). Pe scurt, în Nord au aplicat între 3% și 16% dintre primării. În Găgăuzia – între 15% și 48%. Simțiți diferența?
Să explic:
1. Localitățile din Nordul RM au un PIB pe cap de locuitor mai mare decât Sudul și UTAG împreună, sunt mult mai urbanizate decât regiunile din centru și sud (fără Chișinău), au un centru urban (Bălți), al doilea ca mărime după capitală. Și cu toate acestea, localitățile au aplicat rar, fără rezultate, la coada altor localități și regiuni din RM. Altfel spus, cele 92 de primării din zona de Nord care nu au aplicat nu au fost respinse. Pur și simplu nu s-au prezentat la concurs. Asta înseamnă capacitate administrativă deficitară.
2. Capacitatea nu înseamnă să ții flori în fereastra primăriei. Ci să poți scrie dosare și proiecte serioase, studii de fezabilitate, acte tehnice de proiectare verificată, devizuri de cheltuieli actualizate, acte permisive de mediu, bunuri înregistrate cadastral, să poți trece prin proceduri de achiziții, care rezistă la contestări, să găsești cofinanțare prin decizie de consiliu și să ai strategii de dezvoltare bazate pe certitudini, nu pe ipoteze neverificate. Cel puțin pe 5 ani.
3. O primărie cu 4 angajați nu poate produce așa ceva. Nu din lipsă de voință, ci din lipsă de oameni. Știe asta și guvernul, știu și primăriile mici, care se îndoaie sub probleme. Rapoartele programului „Satul European” sunt grăitoare. Din 492 proiecte aprobate inițial, 283 (sau 57%) au fost acceptate condiționat, cu deficiențe la documentația tehnică. La ediția a 2-a, din 748 proiecte înscrise, doar 134 nu au avut nicio obiecție. La 18 proiecte, documentația tehnică nici nu fusese elaborată. La 66 de proiecte, imobilul pe care se propunea investiția nu era înregistrat. Iar despre achiziții, în cazul a 60% din beneficiari, experiența lor se limita la cumpărarea de bunuri de mică valoare, licitațiile deschise fiind complet necunoscute. Rezultatul: 82 de proceduri contestate într-un singur program.
4. Programele naționale au fost construite, pe bună dreptate, pentru viteză. PR politic. Discreție maximă. Finanțări pentru loializarea primărilor înainte de noi bătălii electorale. În multe cazuri – utilizarea finanțărilor pentru a prelua primari din alte partide și a-i loializa. La „Satul European Expres”, finanțarea se aproba în avans, pe baza unor note de concept, fără acte tehnice prealabile. Dar, asemenea abordări sunt contestabile. Ele rezolvă probleme politice pe termen scurt, electoralist, dar creează alte probleme de durabilitate pe termen lung: primăria primește bani fără să învețe disciplina care i se va cere mâine, capacitățile nu se dezvoltă organic, zeloții sunt remunerați din bani nemeritați, iar instituțiile (locale) rămân rudimentare, nedezvoltate. Iar mâine vine deja.
5. Să ne imaginăm că localitățile din RM primesc acces la finanțare directă din partea fondurilor UE. Preliminar, UE a anunțat deja 1,9 miliarde de euro (Planul de Creștere pentru Republica Moldova) pentru 2025-2027, din care 289,9 milioane au fost deja recepționate. Acești bani nu se dau pe note neterminate ori pe promisiuni nesusținute. Se dau pe indicatori verificabili, audit independent și documentație completă.
Credeți că va scrie cineva în locul primăriilor proiecte aduse la maturitate? Cine oare? Până ieri, primăriile erau abonate la o singură sursă: fondurile alocate de guvernul RM, anunțate anual, prin decizii administrativă, repartizate discreționar. În 2023, planul de finanțare din acest fond a fost rectificat de nouă ori într-un singur an. De 9 ori, Karl! Asta vorbește despre lobby, ajustări politice și influență pol. O localitate care are un singur finanțator nu negociază. Așteaptă. Să cadă pară mălăiață. Și din acest motiv, RM are nevoie de 3 regiuni care aderă la criteriile NUTS2 și mecanismele UE de finanțare regională. De asta am propus modelul celor 3 regiuni.
1. În România, ADR Nord-Est gestionează singură un program regional de 1,76 miliarde de euro. Nu primăria din Vaslui scrie acel program, ci agenția regională, care apoi pregătește proiecte împreună cu primăriile care nu au capacitate să le scrie singure.
Aceasta este funcția reală a unei regiuni europene: nu să adauge un etaj de funcționari, ci să aibă 40 de specialiști pe care nicio primărie nu îi poate angaja separat, să concentreze competență, disciplină, rigoare și neutralitate profesională pentru a lucra în folosul localităților incluse în regiunea lor de referință, feriți de tutela centralizatoare a guvernului, și de sistemul statului-partid.
2. Modelul „trei regiuni” creează 3 poli regionali: la Bălți, la Chișinău și la Cahul. Trei locuri unde se poate construi un portofoliu de proiecte, în loc de unul singur. Iar diferența nu ține de câți bani primim, ci de câte opțiuni avem. Un stat în care investițiile se planifică într-un singur loc nu are politică regională. Are distribuție. De sărăcie. Politici discreționare, tradus în cumătrisme, nepotisme și monopolul unor grupuri politice asupra banilor publici, și zero stimulente pentru creștere economică și rezolvarea disparităților dintre regiuni. În definitiv, de ce ar trebui ca oamenii din sud să fie condamnați la sărăcie, malnutriție, iobăgie, în raport cu compatrioții lor din capitală? Și de ce Moldova trebuie să rămână blocată în orizonturile limitate ale unei administrații bazate pe tutelă raională? Eu nu văd niciun folos în menținerea raioanelor. Voi vedeți? Văd în schimb avantaje strategice pentru 3 regiuni în parametrii NUTS2, care le fac compatibile criteriilor stabilite de UE pentru regiuni.
Autor: Igor Munteanu, cercetător senior IDIS Viitorul
Surse: SNDR 2022–2028, Tabelul 5; MIDR, Raport de bilanț DUP 2022–2024; Comisia Europeană, Planul de Creștere pentru Moldova; ADR Nord-Est, Programul Regional 2021–2027